Cică Snails se duceau la repetiţie şi m-am lipit şi eu de ei. N-au cîntat deloc, Igor vroia la meci, pe urmă Kolьţ a vrut şi el la meci, pe urmă Lilian şi Mircea tot au vrut la meci... Aşa că s-au uitat la mine şi mi-au spus să ian să fac măcar nişte fotografii...
Scriu o dată şi mai mult nu repet....
...de la stînga la dreapta: Kolţ / bass chitară, Marcel / tobe, Lilian / telefon mobil, Igor / chepcă...
...pentru care n-a fost atent: nu repet — iacătăisnăils.
Bloguri, facebook si politică
Tudor Sălcudeanu
Paul Aparaschivei
Florenţa Toader
Tritonic, 2009
Dacă citeşti această propoziţie înseamnă că te interesează măcar unul din următoarele subiecte: blogurile, facebook-ul sau politica. Toate sunt abordate într-o carte cu acelaşi titlu: „Bloguri, facebook şi politică”. Autorii sunt trei studenţi ai masteratului politic al SNSPA — Tudor Sălcudeanu, Paul Aparaschivei şi Florenţa Toader. Îi găsiţi online pe Manualul de Politică.
Atît editura Triton, cît şi coordonatoarea ediţiei, Dorina Guţu au pariat pe energie şi curaj şi au cîştigat. Cred că această carte este un succes, în special pentru că arătă că ideile proaspete, pe alocuri chiar năstruşnic de curajoase, pot fi utile dacă sunt puse în dezbatere publică. Or, editura ne anunţă că se lucrează deja la o continuare a cărţii. Prospeţimea ideilor înfloreşte şi în erorile din mai fiecare pagină. Totuşi, prefer lansarea ideilor negîndite „pînă la capăt”, decît gîndirea lor pînă la capătul vieţii autorului.
Acum la subiect. Urmează cîte două paragrafe despre fiecare din cele trei părţi ale cărţii. (adică şase paragrafe :)
Cu stînga-n dreapta
Tudor Sălcudeanu analizează ceea ce numeşte „Dialogul surzilor în blogosfera politică românească”. O să fiu franc — studiul lui mi-a plăcut cel mai mult din cele trei. Mi-a adus cea mai multă noutate. Aceasta a venit mai mult din istoria generală a blogosferei, adunată din surse străine. Decalajul evident între coerenţa textului construit pe import de citate faţă de cel de autor e o trăsătură a acestei cărţi. Cum este, probabil, o trăsătură a majorităţii cercetărilor studenţeşti, oricît de „masterate” ar fi ele. Le urez autorilor să-l descrească în fiecare carte.
În continuare Tudor analizează 16 bloguri politice româneşti, divizate în opt „de stînga” şi opt „de dreapta”. Alchimia care urmează se dă greu înţelesului — se analizează linkurile interne/externe şi comentariile, se fac tabele, scheme, grafice. Se extrag şi procente. Cu alte cuvinte se încearcă o analiză cantitativă a structurii blogosferei politice. Eu cred că numai o concluzie e viabilă în acest demers – că blogurile de stînga au fost mai active în perioadele analizate. Victoria lor clară la postări (998 vs. 168) şi la link-uri (998! vs. 67) face orice altă comparaţie irelevantă. Decalajul e prea mare pentru păstrarea eşantionării. Tudor le-a păstrat. Ce-a aflat, o să vă invit să descoperiţi singuri.
Evraimidju lu’ Becali
Paul Aparaschivei continuă atacul intelectual asupra blogosferei cu studiul: „Euroimaginea candidatului român online”. El cercetează felul în care politicienii români au folosit blogul în campaniile pentru Parlamentul European din 2007 şi 2009. De la el am cules o condiţie interesantă pentru blogging de succes: „stilul de redactare cerut de blog se bazează pe concizie şi factorul emoţional”. Dacă în reţeta blogului de succes includem şi numărul de comentarii, provocarea emoţională este imperativă. Un text convinge cu logică, dar provoacă prin emoţii. Anume ele explodează în comentarii.
După trecerea în revistă a politicienilor români cu blog, Paul compară imaginea promovată în mediile de masă obişnuite cu cea promovată pe bloguri. El foloseşte metoda indicilor de imagine, pentru care, din păcate nu oferă backlink. De ce a ales anumite criterii şi cum anume le-a acordat valoare numerică, nu e clar. Recomandarea autorului pentru politicienii-bloggeri ai viitorului: promovaţi-vă latura umană cu pasiune. Nu perpetuaţi imaginea din offline în online, că s-ar putea să nu meargă.
Acest preşedinte se află în construcţie
Florenţa Toader încearcă să explice valurile de pasiune pe care politica le-a făcut în blogosferă şi în reţelele sociale la ultimile prezidenţiale americane. S-ar părea că e cea mai simplă misiune – dacă strategia de promovare a lui Obama nu s-a studiat în ultimii ani, apoi nimic nu s-a studiat. Şi e o temă care mă interesează. Pentru că eu presupun că Obama a cîştigat pe un val de simpatie iraţională. Chiar şi Florenţa ne spune că „victoria nu ar fi fost posibilă în lipsa unei strategii solide în care folosirea internetului şi ideea de schimbare au ocupat o poziţie cheie”. Or, ideea de schimbare nu este o idee! Schimbare e doar un cuvînt.
Alice continuă: - Ai putea să-mi spui ce drum să aleg? - Asta depinde de locul unde vrei să ajungi, spuse Motanul. - Nu prea-mi pasă… spuse Alice. - Atunci nu contează pe ce drum o apuci.
Alice în ţara minunilor
Am aşteptat cu nerăbdare dezvăluirea „strategiei solide”, dar autoarea s-a pierdut undeva între cifre. În afară de o schemă revelatoare a reţelei online creată de echipa Obama, împrumutată, iarăşi, fără menţionarea sursei, nu observăm decît jonglări dubioase cu cifre şi concluzii, care pe alocuri emigrază din ţara logicii. De exemplu suntem informaţi că cel care doreşte să cîştige votul în Illinois are nevoie în primul rînd de susţinerea populaţiei rasial minoritare. Alături, dintr-un grafic, aflăm că populaţia albă în acel stat constituie 79%. De ce ea ar trebui abordată într-al doilea rînd, nu e clar. Îmi este greu să recomand lectura acestei cercetări. Dar o fac, pentru că nu mă tem de greutăţi.
Şi acum (oh, yes) concluzii!
„Bloguri, facebook şi politică” nu este decît o compilaţie de trei teze de master. Repet. Nu este decît o compilaţie de trei teze de master. Este mai mult decît atît. Este o primă tentativă de a cerceta impactul blogosferei şi al reţelelor sociale asupra politicului în România. E un test de metodă. Dacă a fost trecut, vor arăta cercetările ulterioare.
Pentru cititorul dinafara spaţiului academic lectura e grea. Textul tinde să fie prea tehnic, graficele puţin utile, concluziile neclare şi recomandările prea generale, aproape de „bun simţ”.
Cartea va prinde bine bloggerilor. Pe lîngă sfaturi utile pentru optimizarea blogului, mai primim link-uri interesante, site-uri-unelte, set de termeni româneşti sau, cel puţin românizaţi (leapşă :)
Mai e clar un lucru. Blogosfera .ro şi cea .md sunt despărţite de un Prut aproape ermetic. Cel puţin la nivelul blogosferei politice nu avem linkuri. E adevărat că ambele sfere sunt relativ tinere, şi acestea pot creşte convergent, dar pentru moment realitatea virtuală descrisă în carte (bloguri, notorietăţi, oameni politici, evenimente de referinţă) îmi sunt împărţite între „foarte puţin cunoscut” şi „habar n-am”.
La fel e perspectiva şi de pe malul celălalt. În 200 de pagini de cercetare a blogului, facebook-ului şi politicii, autorii nu au pomenit niciodată despre „revoluţia twitter” din Moldova din aprilie 2009, cu toate că protestele din Iran din acelaşi 2009 li s-au părut interesante. Odată exprimată această frustrare, închid cartea şi nici măcar nu vă dau lista de link-uri sclipuite din ea.
Uneori oamenii de 40+ ani dau din cap înţelegător cînd aud că cineva e specialist în comunicare şi toată fiinţa lor transmite mesajul non-verbal: "aha, am înţeles, bate apa-n piuă". Valoarea comunicării e greu de mîngîiat, nu o poţi strînge în palmă. Şi greu de înţeles. Pe de altă parte, la nivel de spaţiu informaţional social, toate realităţile sunt abstracte. Chiar dacă dispun de un avatar, ca banii.
Nu putem apuca informaţia, scutura identitatea, lovi atitudinea sau jongla cu credinţa. Dar ele sunt aici, printre noi. Şi ne decid, de multe ori, rostul.
La intrarea în Chişinău, în drept cu satul Stăuceni, sunt camere de filmat. Ele au fost instalate să surprindă şoferii care depăşesc viteza legală şi să-i fotografieze. Mai apoi aceştia primesc acasă "nota de plată". Factorul uman este ocolit, sunt evitate situaţiile de corupere.
Dar, vai! Camerele video nu mai funcţionează. Ele "s-au stricat" după vreo săptămînă. Şoferii ştiu asta. Ei le ştiu pe toate. Ei ştiu că după ce au fost instalate camerele, sediul poliţiei rutiere a fost zguduit de un val de proteste şi presiuni.
Camerele nu au crescut în Moldova. Ele nu recunoşteau deputaţii, angajaţii judecătoriilor, poliţiştii în civil, soţiile primarilor, nepoţii miniştrilor, cumătrii preşedinţilor de raion, verişorii inspectorilor fiscali, foştii colegi de clasă ai procurorilor şi nici măcar pe şoferii contabililor firmelor finanţatorului de partid. Ele fotografiau, ca proastele în baza unui singur criteriu - viteza. Strategie sinucigaşă într-o ţară cu tradiţii multi-criteriale.
Acum, desigur, multora le va părea straniu că voi vedea aici o problemă de comunicare, cînd "e clar pentru toţi" că problema este corupţia. Dar jeluitul pe corupţie nu rezolvă sarcina iniţială - de a face camerele să lucreze ca să pedepsească infractorii. Ştiu că par cinic, pentru că nu mă lamentez din cauza asta, dar starea generală de corupţie este un dat, este terenul pe care porneşte aproape orice iniţiativă în Moldova. Există utopia legal-ideală, ca o hartă a terenului, pe de o parte şi există realitatea socială, ca un landşaft concret, pe de alta. Dacă vrei să faci o casă şi harta de la cadastru arată că terenul e neted, dar găseşti acolo o rîpă, nu vei construi casa de parcă rîpa nu există. Vei ţine cont de rîpă.
Înapoi la camere. Poliţia nu a ştiut să comunice cu şoferii. Nu a putut să-i convingă de realitatea acelor camere şi că funcţia lor trebuie acceptată. Camerele de filmat din Stăuceni au încetat să funcţioneze pentru că nimeni, niciodată nu a crezut în în ele. Lucrurile în care oamenii nu cred, nu există.
Rondul giratoriu de la "soroklet".
La Telecentru, lîngă "Gaudeamus", există un cerc (rond giratoriu). Şoferii îl ştiu. Pînă la reconstrucţia lui în 2007, indicatorul impunea şoferii de pe cerc să cedeze fluxului de maşini de pe Asachi sau Alecsandri. Prioritate aveau străzile, nu cercul. După reconstrucţie indicatorul a fost schimbat şi arată, mîndru un cerc îngroşat - cercul a devenit principal şi drumurile adiacente secundare.
Dar, vai! Şoferii continuă să acorde prioritate aşa cum s-au deprins. Au trecut deja doi ani şi nimeni nu crede în indicatorul cu pricina, spre stupoarea "oaspeţilor capitalei".
Schimbatul semnului (al legii) nu aduce automat transformarea socială. Dacă oamenii nu cred în lege, ea nu există. Convenţia socială nu e palpabilă, nu o poţi lua în mînă, dar uneori e mai tare ca betonul.
Replica spectatorului consternat: Şi ce are asta cu Ziua Independenţei?!
Cum ar evolua lucrurile dacă, printr-o ironie a imaginaţiei, Filat şi Voronin ar nimeri pe o insulă nelocuită?
1. Scenariul realist
Însăşi ideea de scenariu realist la această situaţie fantastică e sarcastică. Dar să continuăm. Inerţia jocului politic ar continua, probabil, printr-o primă ceartă, principială, fără martori politici, televizaţi şi istorici. Libertatea limbajului ar întrece cu mult celebrul разберемся пацан şi întrebarea la care nu am răspuns este dacă s-ar ajunge la bătaie.
Oricum, după prima noapte pe plajă, sub ploaie şi vînt, urmată de dimineaţa ocolului insulei ar urma conştientizarea condamnării. Condamnarea la singurătatea izolării de civilizaţie. Condamnarea ne-singurătăţii în compania unui partener nesuferit. Mai este un aspect al condamnării - ambii sunt consumatori de putere şi de atenţie, reticenţi în a le acorda.
Construcţia colibei comune o exclud. Cred că vor fi două colibe, la o distanţă nu prea mare — ca celălalt să vadă a cui colibă e mai frumoasă. Mi-i greu să-mi închipui că moldovenii pot rata ocazia să aibă un vecin.
Ar trece o săptămînă de tăceri şi frustrări, pînă foamea, frica, disperarea şi setea de comunicare i-ar apropia. Poate Voronin s-ar îmbolnăvi şi atunci Filat la sigur ar îngriji de el. Din sentiment electoral. Face bine la rating. Odată şi odată salvatorii vor veni. Şi presa va afla adevărul.
Corabia lui Anatol Şalaru, redirecţionată din Fîşia Gaza, va găsi supravieţuitorii stînd la taclale la un foc comun.
2. Scenariul Hollywoodian
În scenariul holiudian cei doi, după o primă bătaie, cu elemente de karate şi trîntă, împart insula. Învingătorul spune: "Partea asta, cu pădure şi izvoare e a mea. Dacă te prind pe aici, te cotonogesc." Învinsul supravieţuieşte în partea mlăştionoasă, printre crocodili şi şerpi, mocnind o răzbunare şi scrîşnind printre dinţi mantra: "Мы с тобой разберемся другими методами..."
Dar iată că pe insulă apare o barcă de canibali. Voronin o observă. El aleargă la Filat, care deja ridică măciuca oarbă a justiţiei ca s-o aplice infractorului, dar acesta îi arată o mînă prăjită de om alb "aux fruits de mer".
Brusc, eroii realizează că dincolo de conflictele lor mărunte, ei sunt totuşi americani moldoveni. Din hainele găsite după naufragiu ei înjgheabă un tricolor, se aşează în rînd, cîntă imnul şi încep să facă exerciţii. Pe fundal se aude imnul Americii Moldovei. Urmează un război crîncen în care canibalii sunt învinşi şi înhămaţi la plug, să are codrul, dar unul din moldoveni e rănit grav. Ca în filmul lui Mel Gibson el, rănit duce steagul. O zi şi o noapte al doilea îl îngrijeşte. Înainte de moarte ei se iartă şi plîng.
O imagine filmată din elicopterul salvator al lui Ghimpu arată de sus, din zbor, un mare erou plîngînd la pieptul neînsufleţit al unui erou şi mai mare.
3. Scenariul indian
Pe insulă eroii găsesc două negrese şi se însoară cu ele. Ei împart teritoriul şi taţii interzic familiilor să comunice cu ceilalţi. Dar iată trec 20 de ani şi Filat are numai feciori, iar Voronin numai fiice. Dragostea învinge totul (inclusiv bugetul filmului) şi cei doi politicieni dansează Jimmi Jimmi acea acea în timp ce Pasat, apărut printr-o inexplicabilă enigmă de scenariu indian, cunună mirii.
4. Scenariul mexican
Nici nu am ce povesti, că totul e evident. După ce îl omoară în bătăi pe Voronin, Filat află din documentele secrete care pluteau într-o sticlă pe mare, că el era, de fapt, tatăl lui. Filat aleargă la corpul neînsufleţit al tatălui şi izbucneşte în plîns. Dar iată apare din pădure Hotineanu cu un grant european şi îl resuscită pe Voronin. Tatăl şi fiul sunt iarăşi împreună.
5. Scenariul lui Marc Tkaciuc
Ambii se aruncă la cutiile de produse rămase după naufragiere. Voronin descoperă că are în cutii doar pizze congelate, iar Filat în cutii găseşte numai ţigări. Urmează tratative eşuate şi numai noaptea liderii se întîlnesc la jumate de drum, fiecare cu cîte o cutie furată de la celălalt.
Expediţia arheologică trimisă mulţi ani mai tîrziu, descoperă că anume insula nelocuită, în timpul naufragiaţilor, a fost centrul cultural şi politic al lumii, doar că nimeni nu a observat.
6. Scenariul lui Nicu Popescu
Ajunşi pe insulă, Voronin şi Filat construiesc în centrul ei o masă, pe care o numesc "a tratativelor". Încep negocierile.
În 2188, cînd insula rămîne unicul loc pe pămînd neintegrat în Uniunea Europeană, misunea EUBAM descoperă în centrul ei masa cu două scelete împietrite în poziţii şi gesturi ce comunică non-verbal siguranţă, hotărîre şi dorinţă de lucru.
7. Scenariul lui Oleg Brega
După ani de urgii Voronin şi Filat reuşesc să se întoarcă în Chişinău, murdari, cu barbe mari şi arşi de soare. Nişte cărăbuşi îi duc la sectorul de poliţie unde aceştea mănîncă porţia obişnuită de uşiganie. De caz află fraţii Brega. Ei anunţă primarulşi Chirtoacă scoate eroii de la puşcărie. După ce îi ajută să se spele şi să se radă, Dorin înţelege pe cine a scos şi îşi pune mîinile în cap.
Bonus! 8. Scenariul lui Viorel Mardari
Voronin şi Filat îşi spun - tu o iei încolo, da eu o ieu încolo. După ce fac turul insulei, ei înţeleg că aceasta este de fapt Moldova, în care au rămas numai ei. Ultimii moldoveni plecaţi la stroică au săpat în jurul ei un şanţ şi l-au umplut cu apă ca să nu să se sloboadă politicienii.
Cum s-ar spune, cînd ansă terminaţi, să încuieţi uşa şi să puneţi cheia sub chetrişică.
Ritualul meu de despărţire de Chişinău include un element generat din sine – şezutul „fără noimă” pe băncile din faţa liceului Asachi. Şi pentru că pe acolo se perindă lume multă şi frumoasă, am unit discuţiile sub genericul Emisiunea la un kasecioc, în care invitaţii povestesc despre sensul vieţii. Emisiunea e în direct, adică nu este transmisă, nici înregistrată – e trăită de cei care-i sunt martori.
S-au perindat o mulţime de oameni dragi şi întîmplători care au răspuns sau au zîmbit la această întrebare şi o să amintesc cîţiva –
starul de servici Koliţ (de la Snails),
finanţatorul (la figurat) din umbră (la propriu), Gavril, igorboţanul emisiunii Victor Chironda (tot el şi autoproclamat prezentator interimar),
omul interdisciplinar, Alex Cosmescu,
şi invitaţii Jose Pablo, Florin Gîscă, Vlada Ciobanu, Irina Dubinschi, Leo Fusu, Victor Nichituş, Vadim Luchin, Ana Teacă, Marinela Parlicov, Anastasia Şendrea Valerevna şi mulţi alţii, uitaţi pe veci, care au ratat nemurirea acestui pomelnic.
Experienţa dată a alimentat următorul eseu despre clişeu.
— Care este sensul vieţii?
O întrebare care nu este întrebare primeşte de obicei răspunsuri care nu sunt răspunsuri. Şi în acest caz. Clişeizată de frecvenţă, ea a ajuns să marcheze etapa unei relaţii în evoluţia dintre „Ce mai faci?” şi „Tî menea uvajaeş?”. Avantajul este că odată pusă, pune interlocutorul în imposibilitatea de a o dribla — orice reacţie este un răspuns.
Unii rămîn în cadrul ei, acceptă provocarea şi încearcă să uimească sau să amuze (sensul este căutarea sensului, ha-ha). Alţii o preferă ricoşetată şi o întorc, răspund cu altă întrebare sau dau un răspuns-tip (să faci copii, să te bucuri de viaţă). Mai sunt şi din cei bănuitori (da ce ai să mă iscodeşti?) care caută în ochii tăi motivele ascunse, deci adevărate. Sunt şi din cei care răspund, dar din afara întrebării, care depun efort pentru a înţelege ce se cere de fapt de la ei şi o acceptă ca pe un exerciţiu (hai să definim conceptul de sens, ca să fim siguri că vorbim despre acelaşi lucru...).
— Care este sensul vieţii?
Ultima propunere, de a defini conceptul de sens, pune pe alte gînduri. Întrebarea-clişeu conţine şi o premisă accidentală – că viaţa ar avea UN sens. Adică şi viaţa mea şi a ta şi a lui Leo şi a Vladei şi toate, toate celelalte, au, de fapt, un singur sens. E o presupunere dubioasă, dacă e să urmărim varietatea de oameni şi soarte. Mi se pare mai cuminte să presupunem că sensuri sunt mai multe.
Dar mai multe cum? Fiecare viaţă are cîte un sens? Fiecare viaţă are mai multe sensuri? Poate viaţa mea să aibă multe sensuri?
Văzut aşa, sensul vieţii mele poate fi de fapt o succesiune de sensuri. Fiecare acţiune îmi umple viaţa cu sens. Fiecare moment este încununarea vieţii de pînă acum. Eu mănînc acum, deci sensul vieţii este să mănînc; aştept troleul, discut, răspund la sms... Eu scriu acest text. Tot ce am făcut pînă acum m-a pregătit să scriu acest text.
Fiecare alegere, mică sau mare (Ceai, cafea? Vrei să fii soţia mea?) acordă vieţii sens. Şi sensul poate fi privitul unui buletin de ştiri sau sunatul unui om cu care să vorbeşti tare tare vrei şi te temi. Prin însăşi viaţa noastră răspundem zi de zi la această întrebare.
— Care este sensul vieţii?
OK. L-am aflat. Şi? În perspectiva multora, după urmează fericirea, izbăvirea, mîntuirea, integrarea europeană, sfîrşitul războaielor şi veşnicul sex.
Creştineşte vorbind, sensul vieţii este mîntuirea. Adică accesul la viaţa de apoi, la viaţa veşnică. Care-i sensul vieţii de apoi, desigur că nu se discută. El e, probabil, intrinsec. O să ajungem şi o să vedem.
Viaţa de aici e plină de luptă, păcate, ispite şi rugăciuni, care formează o suprafaţă zgrunţuroasă, de care putem lipi sensuri. Viaţa de apoi e veşnică, monotonă, alături de îngeri şi Dumnezeu şi nu are nici măcar final. Oare cum e?
— Care este sensul vieţii?
Deci, moartea. În toată splendoarea ei e sensul ideal pentru cei care caută o finalitate, un punct.
Bunica mea, ca multe alte bunici ale voastre, după ce şi-a căsătorit toţi copiii a început a se găti de moarte. Casa mare a tot umplut-o cu ţoale, ulcioare, ştergare şi alte cadouri care au fost împărţite la înmormîntare. Între 50 şi 70 de ani, adică 20 de ani din viaţă ea a aşteptat moartea (îmi închipui cu greu consecinţele unei atitudini similare la Eliade sau Antonioni). Şi asta nu e o metaforă, ea chiar întreba aproape zilnic: „de ce nu vine să mă ia oare odată şi odată?” O exaspera pe mama cu detalii despre înmormîntare. Nu mai avea nici o dorinţă, nici o aspiraţie. În felul ei era exact omul care şi-a îndeplinit misiunea şi aştepta să plece. Simt că între generaţia ei şi a mea, undeva am pierdut această artă de a ne pregăti de moarte.
Locul morţii în viaţa oamenilor intenşi este în spate. Moartea se fugăreşte după ei. Din urmă îi mînă moartea. Îi zoreşte. Le şopteşte la ureche: „Nu pierde timpul, eu sunt aici.” Pusă în faţă, moartea blochează. Omul pentru care moartea e în faţă, se ţine cu mîinile şi picioarele de trecut.
Chestiunea rămîne irelevantă pentru majoritatea din noi. Nu prea mai găsim loc pentru moarte în vieţile noastre. Moartea, ca şi iarna, ne suprinde permanent (A murit X? Îngrozitor. Ieri era viu şi azi nu mai este.) Oamenii trăiesc ca nişte nemuritori şi mor surprinşi, violent, neîmpăcaţi.
— Care este sensul vieţii?
Continuarea, continuarea, continuarea. Fiecare vietate tinde să-şi apere viaţa, fiecare specie îşi asigură procrearea, viaţa în general se autoorganizează şi se adaptează mediului, ca să continue.
Iar oamenii, pînă coboară Dumnezeu din cer sau urcă ei la El, se evaluează unul pe altul. Cine mai poate consola, ierta sau confirma dacă nu un alt om? Am făcut bine că i-am spus? Am făcut bine că am tăcut? Ochii mari caută în jur arbitrul care să spună, inevitabil: „Ai făcut bine!” Şi acel arbitru e întotdeauna un alt om. Ridicat la nivel de sistem oamenii par un grup de fiinţe care aşteaptă unul de la altul confirmarea existenţei lor. Mîngîierea de pe cap. Bravo! I like! Da, ai făcut bine! Ai procedat corect! Eşti mîndria şcolii!
— Care este sensul vieţii?
Răspunsurile care ne este dat să le dăm vin fie prin gîndire, fie prin limbaj, fie prin artă. Şi gîndirea şi limba şi arta sunt consecinţe ale vieţii. Toate sunt componente ale ei şi sunt mai mici ca ea. Poate componenta mai mică să cuprindă întregul mai mare? Raţional – nu. E un paradox.
Şi sensul întrebării? Dincolo de întrebare. Ca şi „timpul de afară este minunat”, clişeul dat ne poate duce la o nouă sesiune de plictis sau la o discuţie palpitantă. Întrebarea nu e o întrebare, e un pretext. Şi răspunsul nu e un răspuns, ci o invitaţie. O accepţi?
Sunt cîțiva oameni excesiv de inteligenți, la care țin foarte mult, care sunt în stare să gîndească întrebările fundamentale (chiar cînd ele dispar) și să formuleze întrebările simple, relevante, care răstoarnă lumi, care au rămas în Moldova. Fraza de mai sus o să pară stranie unei minorități. Uimirea față de rămînerea în Moldova e atît de frecventă încît pare legitimă.
— Cum de ai rămas în Moldova? Posibilitatea întrebării manifestă sedentarismul și claustrofagia moldovenească, atît de admirabil-reticiente față de mobilitatea în creștere a globalității. În salata moldovenească a închiderii găsesc și ruralitate, și totalitarism sovietic, și provincialism, și labirinturile vizelor, și micimea țării, și darea de samă care ne aseamănă cu un reality-show. Dar și nevoia metafizică de casă, de fundament, de pămînt sub picioare. Dacă e să căutăm un vis american la noi, el ar fi un Moldovan Must, un Trebuie Moldovenesc — o casă, un copil, un copac/o fîntînă. Moldovenii nu visează, ei trebuie. Toate cele trei elemente care dau sens vieții moldovenești reprezintă legături, limitări, sunt niște simboluri ale sedentarismului.
— Cum de ai rămas în Moldova? O trăsătură a visului-trebuie moldovenesc este acum realizarea lui prin altă parte. Drumul spre casă, copil și fîntînă trece cel mai des prin Rusia, Italia și Portugalia. Dacă nu e continuat firesc prin înălțarea casei-monument (propriei vieți) în satul de baștină sau în Chișinău, el devine labirint. Casa e simbolul realizării. Încet-încet între restul Moldovei și Dealul Sorocii dispar diferențele. Pentru oamenii care o construiesc şi pleacă, casa nu mai e acasă, ci un garant al propriei importanţe, o diplomă a umflării în pene.
— Cum de ai rămas în Moldova?
Tentația vestului, a gazdei în loc de casă, a acceptării dese de servicii în alt oraș sau altă țară, a schimbărilor de decor, climă, limbă, mediu social, a libertății bagajului mic și atitudinii lejere față de celălalt, pune sedentarul în fața unei crize mai largi. Salata acestei crize, pe lîngă ingrediente invizibile eseului dat, conține și criza identitară, și cea a maturizării, și pe cea a izolării.
S-ar putea ca unii să „rămînă în Moldova” pentru a evita aceste frici? Alții pleacă pentru a le confrunta?
— Cum de ai rămas în Moldova?
Întrebarea are o sub-întrebare, la fel de perplexă — cum de te-ai întors în Moldova? Problema întorșilor este recentă și gravă. Pînă acum plecații nu prea au avut timp să se întoarcă (definitiv, nu în vizite de arătare a albumurilor foto). De cîțiva ani numărul acestora crește. Apariția lor bagă în groază partea clișeizată a gîndirii: „Dacă există cei care aleg Moldova, însăși ideea de rai occidental, care îndreptățește amenințarea-compătimire plec în Canada!”, e pusă în pericol. Dacă „dezastrului vieții moldovenești” i se fură speranța mîntuirii-emigrare, iese că intrarea în lumea de dincolo nu garantează rezolvarea problemelor și împlinirea. Și de aici poate, dar cel mai des nu, decurge the întrebarea: Și dacă problemele mele sunt în mine și nu în jur?
Și mai departe: dacă drumurile rele, birocrația coruptă și ipocrizia sunt doar ecrane pe care îmi proiectez frustrările?
— Cum de ai rămas în Moldova?
Înrebarea conține elementul de uimire-reproș inevitabil unei discuții între oameni superiori reciproc. Dincolo de dihotomia conflictuală sedentarism-globalizare, plecarea e și șansa vieții a doua. Pentru că dincolo începe o nouă viață. De la zero, deci nu de la minus. Încolo poți fugi de datorii, de justiție, de familie, de iubiri ratate, de bătrîni, de copii. Numai de un singur personaj din toată viața nu poți fugi – de tine. E evident că majoritatea vor reuși în scurt timp să capete acolo alte datorii, alte probleme cu justiția, alte familii, alte iubiri ratate, alți bătrîni și alți copii, dar să rămînem la reproș. Cum de?
— Cum de ai rămas în Moldova?
Este întrebarea acestui timp. Ea (n-)are sensul ei anume acum. Acum 50 de ani ea ar fi exprimat uimirea-bucurie că nu ai fost deportat, acum 60 – curiozitatea-compătimire că n-ai reușit să te refugiezi peste Prut.
Putem să ne dăm cu presupusul referitor la viitorul acestei înrebări. Asta putem – să punem întrebarea la cale. Va mai fi posibilă o rămînere în Moldova în secolul XXII? Va mai rămîne visul imobiliar moldovenesc o alternativă visului-cash? Prin ce șiretlicuri vor putea să-și păstreze moldovenii ruralitatea de globalizare, după ce au trecut-o viabilă prin deportare, colectivizare și urbanizare?
Rămîn de formulat niște gînduri despre Plecarea din Europa ca variantă a Plecării din Moldova, despre soluția geografică a problemelor psihologice, despre caracterul prometeic al Întoarcerii în Moldova, despre condamnarea la reușită a celor care pleacă, despre prima întîlnire a lor cu identitățile multiple și cu caracterul aleator al statuturilor sociale, despre evra-remontul din suflete și alte bazaconii.
Am fost ieri la nuntă. Mulţi pot spune asta, probabil. Inclusiv un văr de-al mamei, pe care îl vedeam rar pe la 4-9 ani şi pe care îl ţin minte vag. Desigur nu l-am recunoscut. A simţit nevoia să se apropie de mine şi să vorbească. A fost mai mult un monolog. Probabil l-a spus de zeci de ori la oameni diferiţi. Unul din seria "I am great". Mi-a plăcut să-l ascult.
Eu îs prorab la Moscova, lucrez la firmă. Primesc 45 de mii de ruble (~1.500 USD), firma îmi dă casă, maşină. Da aici nimeni nu-ţi dă aşa bani. Am vorbit chiar acum cu V. El primeşte trei mii de lei pe lună în poliţie. Eu cu aşa bani m-aş fi dus de-acolo demult.
Fetele mele au terminat economia şi dreptul. Le-am luat apartament în Soroca. Un s-a angajat la firmă cu două mii de lei pe lună, alta la bancă cu 1.200. Îmi spunea - tată, ei fac milioane, da ne dau capeici. Le-am spus că nu le-am plătit studiile ca să le ţin toată viaţa pe capul meu. Le-am luat cu mine la Moscova. Le-am găsit de lucru, sunt vînzătoare. Primesc cîte o mie de dolari pe lună. Acolo-i altă viaţă.
Eu am banul meu, cînd vreu vin aici, dacă vreu, mă duc la mare. Şi părinţii îi ajut şi mie îmi ajunge. Aici îs numai tîlhari care se gîndesc cum să fure mai mult. Nimeni nu se gîndeşte la nărod.
Ceva timp în urmă m-am simţit provocat să explic de ce "comunistul" Igor Dodon e moldovean, iar "liberalul" Dorin Chirtoacă e român. Aşternute pe foaie gîndurile s-au transformat în mai multe eseuri, care abordează tema pe ocolite, în schimb o ocolesc pe poteci interesante.
Acesta e al patrulea eseu din seria politicii moldoveneşti, în care disting între deprinderile de justificare a actului politic.
4. Apostolul: sondajul, cincinalul şi legitimarea imposturii
În dependenţă de domeniile din care îşi extrag politicienii legitimarea discursurilor, disting două ipostaze — apostolul şi căpetenia de trib.
Apostolul e politicianul care îşi descarcă motivaţia acţiunilor de sus, din lumea ideilor şi îşi anunţă misiunea ca una de conformare a realităţii precare la planul ideal (voinţa lui Dumnezeu, adevărul istoric, încălzirea globală, lupta cu terorismul, criza economică, măreţia statului, experienţa europeană, înţelepciunea populară, „bunul simţ” etc.)
Căpetenia de trib caută legitimitatea jos, la mase şi acţionează în virtutea voinţei poporului (rezultatele alegerilor, adunarea populară, sondaje, întîlniri cu alegătorul, petiţii, liste de semnături, greve, revendicări ş.a.)
Acestea sunt ipostaze de moment, nu roluri pentru întreaga carieră. Majoritatea politicienilor alternează în a fi apostoli sau căpetenii. Cu toate acestea mulţi din ei au ipostaze în care se simt mai bine şi în care ajung mai des.
Mai des apostol
Mai des căpetenie
rigid
flexibil
pune preţ pe loialitate
pune preţ pe popularitate
îşi schimbă mai greu opinia
îşi schimbă mai uşor opinia
electoratul îi iartă gafele
electoratul îi taxează gafele
deţine adevărul
deţine strategia
Mihai Ghimpu
Vlad Filat
Iurie Roşca
Marian Lupu
Generalul Alexei
Vladimir Voronin
Valeriu Pasat
Serafim Urecheanu
Maricica Leviţchi
Zinaida Greceanîi
Valeri Klimenko
Dumitru Bragiş
Mircea Snegur
Petru Lucinschi
George W Bush
Bill Clinton
Al Gore
Angela Merkel
Din acest tabel pare că ipostaza de căpetenie este mai de succes în Moldova. În ţările mari însă observăm că majoritatea alegerilor sunt cîştigate de apostoli cu misiuni salvatoare credibile:
Barack Obama, apostolul schimbării (nu e clar ce era în spatele lui change, dar oamenii şi juriul premiului Nobel au votat);
George W Bush, apostolul luptei cu terorismul (americanii au ales adrenalina prin frică timp de opt ani, impresionaţi de prăbuşirea turnurilor);
Vladimir Putin, apostolul măreţiei Rusiei;
Traian Băsescu, apostolul dreptăţii şi adevărului (minunată gogomănie);
Al Gore, apostolul încălzirii globale.
Dar la ce serveşte identificarea ipostazei într-un discurs? Găsesc mai multe utilităţi, voi prezenta una elocventă. Un politician e cel mai bine de atacat de pe ipostaza inversă. Un apostol se pierde în faţa furiei maselor, iar o căpetenie merge greu contra voinţei Domnului.
Apostolul: 28 iunie este Ziua Ocupaţiei!
Replica oponentului-apostol: 28 iunie e Ziua Eliberării!
Replica oponentului-căpetenie: Oamenii vor de la noi rezolvarea problemelor economice, nu conflicte! (Mai pe şleau: moldovenii se îneacă în inundaţii, da voi umblaţi cu pietrele!)
E evident că a doua replică e mai eficace, pentru că asigură un contrast mai mare. Păcatul apostolului este depărtarea de oameni, crima căpeteniei este blasfemia.
Dacă e să exagerăm mai departe, vom observa cîteva subtipuri pentru fiecare ipostază. De exemplu în Moldova a fost mereu la modă apostolul-struţ, cel care în spatele unor idei la modă (de care n-are idee) îşi ascunde incapacitatea sau ignoranţa. Cel mai des apostolul-struţ acţionează pe teritoriul RM în virtutea „experienţei europene”, de aceea o să distingem o subspecie a lui — apostolul-evraremont.
Apostolul-evraremont poate ignora orice realitate atîta timp cît e în conformitate cu „rigorile Uniunii Europene”. Uniunea Europeană e un Dumnezeu atît de la modă încît nimeni nu va merge contra lui. E aproape ca deciziile cincinalului societic – numai încearcă să le combaţi...
(Temă pentru acasă: Explicaţi de ce Valeriu Pasat e acum în (im)postura de căpetenie şi nu de apostol.)
Ceva timp în urmă m-am simţit provocat să explic de ce "comunistul" Igor Dodon e moldovean, iar "liberalul" Dorin Chirtoacă e român. Aşternute pe foaie gîndurile s-au transformat în mai multe eseuri, care abordează tema pe ocolite, în schimb o ocolesc pe poteci interesante. Acesta e al treilea eseu, în care am trecut prin teste-şoc conceptul de orientare (dreaptă şi stîngă) politică, pentru a găsi utilitatea lui într-un mediu ce intră în era post-ideologică. Golirea de sens prin repetare, clişeizarea comunicării politice, sugerează aflarea într-o situaţie-tip, deci un joc. De fiecare dată cînd aud trimiteri la stînga politică / dreapta politică, mă întreb: care e criteriul de amplasare a partidelor pe segmentul imaginar? Mai rămîn valabile aproximaţiile Revoluţiei Franceze cînd dreapta dorea revoluţie radicală, iar stînga egalitarism? Şi se opun ele indiferent de context?
3. Papagalul: stînga, dreapta şi dispariţia criteriului
Faţa nemulţumită a lui Oazu Nantoi la o emisiune TV în care Partidul Democrat a fost plasat în categoria "partid de centru" mi-a ţinut de la ecran un discurs despre înţelegerea greşită a noţiunilor de stînga şi dreapta în Moldova. "PD este unicul partid de stînga, recunoscut pe plan internaţional, membru al uniunii socialiste", spunea dl Nantoi zîmbind înţelegător prezentatoarei. Un alt invitat, de la PSD, a replicat: "În Moldova există o singură axă politică: orientarea spre vest şi orientarea spre est."
E posibilă însă o înţelegere corectă a simplificării domeniului politic la un segment? Este oare liniuţa de cîţiva centimetri un instrument suficient pentru a măsura partidele? Pentru mulţi este. Şi pus în situaţia de a desena, politologul imaginar va amplasa partidele astfel:
Acest instrument simplu se dovedeşte a fi util pentru "clarificarea" situaţiei prin simplificare. Pentru că în mîna politicienilor şi politologilor, prin manipulări simple la nivel de imagine se pot "arăta", de exemplu distribuţia voturilor pentru aceste partide (conform BOP din mai 2010):
Explicarea imaginilor într-o lume dresată să accepte graficele, schemele şi sondajele ca esenţe ale realităţii "ajută" alegătorul să se dezmeticească. Mai adăugăm acum cei 22% de indecişi, care nu se regăsesc în graficul de mai sus (presupunînd că decid între partide alăturate):
Acum, avînd la dispoziţie aşa bogăţie de aproximări şi speculaţii, concrete, datorită simplităţii imaginii grafice, putem trage concluzii "logice":
PL şi PCRM nu au indecişi între ei (e şi greu să-mi imaginez omul care se chinuie să aleagă între ele: "Şi Voronin îmi place, şi Ghimpu e făinuţ...").
Cei mai mulţi indecişi sunt între PD şi PCRM, tot acolo se va decide, probabil, înclinarea balanţei între "stînga" şi "dreapta".
Cel mai probabil e că PD se va afla la guvernare.
O-ho! Un simplu beţişor, dar cît de mult clarifică lucrurile.
În internet există şi teste care te ajută să înţelegi cît de dreapta sau de stînga eşti. Putem continua — sunt oameni care se tem de venirea dreptei la putere şi oameni îngroziţi de stînga politică.
Cîndva, demult, pentru aceste poziţionări existau criterii. Conform criteriului ideologic, stînga promova egalitarismul, iar dreapta individualismul. În economie de stînga erau partidele care doreau o implicare mare a statului în economie, iar de dreapta erau liberalii. Treptat, criteriile au încetat a fi menţionate şi orientarea politică a devenit un simplu clişeu prin care se manipulează cetăţeanul turmentat.
Una din cele mai recente demonstraţii a confuziei date sunt tentativele de poziţionare a Partidului Umanist. În timp ce unii jurnalişti îl numesc "în sfîrşit un partid de dreapta orientat spre electoratul rusofil", unii susţin că acesta va lua cele mai multe voturi de la comunişti. Puneţi-l unde doriţi, de la asta nici componenţa şi nici comportamentul ulterior al partidului nu se va schimba.
Dar argumentele de mai sus nu înseamnă, că în general, simplificarea redusă la două principii e inutilă. De exemplu, dacă ne apucăm să desenăm, fiind conştienţi de criteriu — să zicem conservativ/inovator — putem ajunge la grafice simpatice. Desigur şi acest criteriu e o aproximaţie, pentru că partidele de stînga, adică cele conservatoare, prin faptul că propun soluţii, deja propun schimbări. Dar putem spune că reformiştii îşi pun speranţa în viitor, iar conservatorii se orientează la realizările trecutului. Ar fi normal ca primii să fie votaţi de tineri, aşteptările cărora sunt legate de viitor, iar conservativii de bătrîni, pentru care "înainte era mai bine".
Iată şi vîrsta medie a electoratului principalelor partide (aproximativ, conform aceluiaşi BOP din mai):
Ceva timp în urmă m-am simţit provocat să explic de ce "comunistul" Igor Dodon e moldovean, iar "liberalul" Dorin Chirtoacă e român. Aşternute pe foaie gîndurile s-au transformat în mai multe eseuri, care abordează tema pe ocolite, în schimb o ocolesc pe poteci interesante.
Acesta e al doilea eseu, în care explic de ce PPCD a dispărut pentru că s-a unit cu contrariul şi, în acelaşi timp, de ce nu a dispărut, pentru că cererea a rămas şi a atras încolo PL-ul. Aceste perspective pe care le dezvolt nu au menirea de "a demasca şarlatanii politici" sau de "a educa masele". E doar desfăşurarea forţată a unor teze, care departe de a se dori ultime adevăruri, încearcă să scotocească un pic în aparenţe.
2. Războinicul: Partidul de extremă şi violenţa discursului
Pumnul ridicat în politică e o reminiscenţă a naşterii ei din război. Tot aşa cum bărbatul-vînător ne-a lăsat moştenire capacitatea de a ne orienta în spaţiu, bărabtul-erou ne-a transmis în sfera politică ameninţarea.
Desigur că politicianul bătăuş e caricatural, dar pentru a fi impunător el trebuie măcar să ameninţe. Dacă e să surprindem postura dată într-un film cu Bruce Lee, ea ar fi pe cadrul dintre smiorcăitul din nas şi primul pumn. Politicianul-războinic de azi e prins între permanenţa ameninţării (Пацан, мы с тобой разберемся другими методами...) şi imposibilitatea realizării ei.
De unde vine cererea de politică de extremă şi de băieţi răi în politică?
O perspectivă pixelată asupra progresului este că fiecare îi face paşii individual. La nivel economic există free-lanceri post-industriali alături de săraci blocaţi în chiaburia evului mediu şi chiar de oameni prinşi de Istorie în ghiarele sclavagismului sau ale epocii primitive. În ce priveşte viziunea asupra vieţii, cu un mare grad de aproximare putem spune că haita de post-modernişti din Chişinău, concentrată într-un chioşc e înconjurată de un lac de modernişti aciuaţi în uniuni şi redacţii, în jurul cărora iluminiştii din şcoli şi spitale cu greu rezistă valurilor de antichitate clasică hedonistă şi cinică, în care existenţa nu are nevoie de gîndire, Dumnezeu de moarte şi arhetipurile de explicaţii. Cred că voi păsui la acest moment pentru că simt că va atinge.
Într-un fel, există o pătură de oameni care au reuşit ieşirea din istorie, jinduită de Eliade, pe care nu-i ating schimbările de fond, de idei, doar cele de formă, tehnologice, dar ei toţi participă la istorie prin exercitarea dreptului de vot şi TVA.
E vorba de oamenii care spun: Dac-aş fi eu la putere, ar fi poreadok în ţara asta; Ei numai la dînşii se gîndesc, da la noi nu se gîndesc; Ne trebuie un Vlad Ţepeş / Ştefan cel Mare ca să fie bine în ţara asta. Generalizînd pînă la patetic e vorba de oamenii care fac în casă evraremont, dar nu dau un ban pe spaţiul public, cei care lasă armata să le facă diguri în jurul caselor şi se duc la pescuit cînd vine inundaţia.
Deci iată încă un instrument - o construcţie abstractă cu centre concentrice, în care cu cît mai aproape eşti de centru cu atît eşti mai conectat la pulsul şi neuronul umanităţii. O să repet - modelul acesta nu va fi adevărat sau fals, cred că am depăşit etapa asta, ci va fi util atîta timp cît adaugă detalii la elefant.
Oamenii neancoraţi în gîndire ajung des la extreme. Cererea mare de extremă suge uneori în violenţă politicieni-ursuleţi, pufoşi, calzi şi cuminţi, aşa ca Igor Dodon şi Dorin Chirtoacă. Eminenţi, citiţi şi în căutare permanentă de laudă din partea profesorului (funcţiile ascunse ale lui Mihai Ghimpu şi Vladimir Voronin) ei au ajuns în situaţia să ridice pumnul de-asupra capului.
Igor Dodon a făcut-o în timpul mitingurilor din mai, pe fonul steagurilor lui Ştefan cel Mare, protestînd - ironia sorţii - contra miniştrilor-contrabandiştilor, iar Dorin Chirtoacă, pe 6 aprilie, sfios, prins de mulţimea exaltată de studenţi în faţa guvernului.
Ajunse în extreme, partide ca PCRM şi PL sunt condamnate să tensioneze permanent electoratul. Cu cît situaţia este mai instabilă, cu atît consumatorii de Ştefan cel Mare migrează spre extreme.
Trecerea (legiferată recent de SUA) de la politica mesianică (alege-mă ca să realizez utopia şi să-ţi împlinesc viaţa) la politica fricii (alege-mă ca să lupt contra duşmanului şi să-ţi salvez viaţa) s-a aplicat în Moldova prin politica fricii unul de altul. Duşmanul nostru extern a fost întotdeauna şi intern. Românul şi rusul s-au contopit prin trîntă în androginul moldav care-şi rupe acum capetele.
Atîta timp cît partidul de extremă poate promite o apocalipsă credibilă (terorismul în SUA, imigranţii în UE, ro-unirea / ru-alipirea în Moldova) atîta timp sufletele moarte de frică vor vota cu politicienii-războinici.
Semnele celor două armaghedoane moldoveneşti sunt permanente, ca nişte sărbători sfinte - acordarea paşapoartelor vara şi scumpirea gazului iarna. Ambele, privite prin prisma pumnului ridicat de-asupra capului sunt vestitoarele sfîrşitului lumii pentru electoratul de extremă.
Dar poate să existe o extremă de una singură?! Cu toate că nu luptă pentru aceleaşi voturi, cea mai intensă polemică e dusă de PL şi PCRM între ele. Şi e o polemică atît de necesară lor, încît o putem numi dialog constructiv de extreme politice.
Ceva timp în urmă m-am simţit provocat să explic de ce "comunistul" Igor Dodon e moldovean, iar "liberalul" Dorin Chirtoacă e român. Aşternute pe foaie gîndurile s-au transformat în mai multe eseuri, care abordează tema pe ocolite, în schimb o ocolesc pe poteci interesante.
Abordarea mea în aceste eseuri este cea a elefantului din camera întunecată. Fiecare criteriu de delimitare, fiecare opoziţie şi dihotomie îşi are rostul în măsura în care scoate la iveală o latură a obiectului de studiu. Astfel, cu cît mai multe instrumente de cercetare sunt utilizate, cu cît mai multe fascicole analitice sunt aruncate asupra unui fenomen, cu atît mai detaliat el apare în faţa cercetătorului. Felul în care ordonez eseurile poate părea haotic, dar probabil că nu-i. Cei cinci indieni nu au cum să vadă întreg elefantul în camera întunecată, dar cu cît mai mult îl vor pipăi cu atît mai multe vor cunoaşte despre el.
1. Turmentatul: Alegerea politică între raţional şi iraţional
Procesul de luare a deciziei de vot este foarte variat de la om la om. Dacă e să vorbim de durată, există persoane conectate permanent la viaţa politică, se expun zi de zi evenimentelor, dezbaterilor, jurnalelor TV şi articolelor de fond şi care ştiu din timp cu cine vor vota şi există oameni care iau decizia în ziua votului, în baza unor informaţii fragmentare. Dacă e vorba de implicare, sunt alegători gata să se bată cu oponenţii lor (“cum poţi vota cei care au distrus neamul/au trădat/au furat averea poporului şamd.”) şi alţii cărora nu le pasă (“oricum nu se schimbă nimic”, “votul meu nu contează”).
Criterii sunt multe, voi vorbi despre unul ignorat pe nedrept - raţionalitatea alegerii. În mod ideal, într-o utopie a raţionalistului, fiecare cetăţean cuantifică avantajele aduse de alegere şi în final ajunge la un top de tipul: P1- 16,22 puncte, P2 - 14,14 puncte, P3 - 11,66 puncte, deci votez P1. La extrema cealaltă electorul pune ştampila în dreptul celui care miroase cel mai frumos sau pe care l-a visat în noaptea precedentă.
Desigur că alegerea raţională, adică alegerea optimală pentru atingerea ţelului, în conformitate cu informaţia deţinută nu poate fi o panacee electorală - fiecare om se raportează diferit la anumite obiective politice şi are acces la o anumită cantitate de informaţie. Componenta iraţională - emoţiile, aşteptările, asociaţiile, patriotismul, etnicitatea, regionalismul ş.a. - e prezentă în majoritatea deciziilor de vot într-un grad mai mare sau mai mic. Nu sugerez că opoziţia raţional-iraţional ar ascunde o componentă axiologică.
Teza acestui eseu este că unul din cele mai revelatorii aspecte ale vieţii politice din Moldova este gradul înalt de iraţionalitate a electoratului, care generează o cerere mare de politică simbolică. Fraza de mai sus este un instrument care poate explica multe din comportamentele actorilor politici. Dacă e să urmărim acţiunile-simbol ale liderilor politici, “gesturile mari”, atunci cei mai mari beneficiari ai buimăciei electoratului sunt PL şi PCRM. Aceste partide sunt cele care se poziţionează cel mai des şi cel mai pronunţat faţă de simboluri - steaguri, monumente, comemorări, jubilee, marşuri, declaraţii ideologice şi istorice, accesorii (insigne, panglici, medalii).
De cealaltă parte, alegătorul pragmatic e deservit (molatic) de partidele mai pragmatice - mai puţin PD şi mai mult PLDM. Liderii din aceste grupuri mizează pe echipă, nume, portofolii, politici cu impact social şi economic, tratate, investiţii, cifre. În mod tradiţional faţa politicianului care deserveşte electoratul raţional este serioasă, gravă, concentrată, poate cu un zîmbet slab, în timp ce faţa politicianului care dansează pentru publicul iraţional este foarte emoţionată - radiază de bucurie, scapă o lacrimă de jale, e crispată de ciudă, priveşte în zare cu evlavie şamd.
Aceste extrapolări arată nişte direcţii generale care ne permit să developăm unele aspecte ale comportamentului politic. Perspectiva dată nu este unica, dar poate fi un instrument aplicabil la multe evenimente. De exemplu avantajul factorului iraţional explică schimbarea de comportament a practicului Filat, care de la o vreme apare ba pe cal, ba făcînd exerciţii. Să fi înţeles că fără votul inconştientului nu poţi cîştiga alegerile? Comportamentul dublu al participanţilor face ca procesul politic să fie un joc. Cu alte cuvinte persoanele implicate în politică sunt conştiente că aceasta se reprezintă, nu se întîmplă. Jocul dat este un cadru delimitat al realităţii care e guvernat de reguli specifice şi în care jucătorii se manifestă “ca-şi-cum”. Politicianul Alfa e “ca-şi-cum” scandalizat de declaraţia politicianului Beta, dar în afara spaţiului public e de-acord cu el. Politicianul Beta poate să facă o declaraţie “ca-şi-cum” despre veterani, în care pentru el nu contează atît textul şi mesajul, ci anumite cuvinte evidenţiate, gesturile şi faptul că va apărea la televizor. Dacă în utopia politică raţională conducerea statului revine celui mai bun administrator, în realitatea politicii iraţionale cîştigă cel mai bun manipulator.
O altă observaţie ţine de concentrarea voturilor iraţionale în extremele spectrului politic. Dar şi despre extreme şi despre spectrul politic voi scrie altă dată.
Colectivul de muncă (intensă) al Curţii Constituţionale a plecat în cursul zilei de muncă, folosind maşinile statului la mănăstire să vadă o icoană. După evlavioasa vizită au continuat cu un after-party în pădure. Acolo au fost surprinşi de jurnaliştii de la Jurnal şi Curaj.
Situaţie inedită. Angajaţii au reacţionat diferit la arătarea lui Brega în pădure - care au luat-o la sănătoasa, care au început a spune sincer ce se întîmplă, care au încercat să inventeze pe loc poveşti cu maşini închiriate...
O parte din actorii acestei scene jalnice au fost fugăriţi prin pădure ca eroii filmului lui Mel Gibson. Dar iată imaginile:
Eu presupun că mîine-poimîine eroii acestui filmuleţ vor apare la conferinţe de presă toţi cu actele în regulă: cerere de concediu de la servici, contract de închiriere a maşinilor, bon de plată pentru benzină din partea organizaţiei sindicale şamd. Sunt oameni cinici, bine proptiţi în lege şi se vor descurca.
În faţa legii. În faţa opiniei publice - nu. Pentru că un om demn, care nu a făcut nimic rău, nu fuge prin păduri de presă şi nu acoperă numerele maşinilor cu ziare. Dacă printr-un miraculos exerciţiu de actorie grupul de cecişti ar fi invitat relaxaţi jurnaliştii la masă, explicîndu-le că au zi liberă şi că maşinile sunt plătite de sindicat, Brega et all ar fi rămas cu buza umflată. Un alt aspect e poziţionarea nereuşită a evenimentului - în toiul inundaţiilor şi imediat după anularea absurdă a decretului prezidenţial.
Pe de altă parte puţini angajaţi din sfera publică din Moldova nu îşi permit aşa escapade. Nenorocul ceciştilor este că au fost prinşi. Şi nu ştiu în ce măsură oamenii din generaţia cu vechime în munca socialistă de aşa tip sunt gata să se conformeze unui nou tip de instituţie publică. Iar generaţia nouă, pe lîngă faptul că are o pregătire mai proastă, nu e gata să accepte salariile bugetarilor.
Un alt aspect mi-a fost desfăşurat de un comentariu pe Unimedia: "Bine că ascultau muzică populară şi nu şansonuri". Există o felie activă de moldoveni care sunt deprinşi să dea vina pe "celălalt", de obicei identificat ca minoritar, comunist, zona transnistreană sau statul rus. Dar una din bolile cele mai grave care zi de zi ne influenţează calitatea vieţii - corupţia - este o problemă tipic moldovenească-basarabeană-română-locală. Noi o putem ignora, continuînd să dăm vina pe comunişti, preţul gazului sau vize, dar ea nu trece de la sine, ea trebuie rezolvată. Cum? Nu am răspunsuri.
Cît despre incidentul în sine, mă mir că i-am dedicat atîta timp.
Oricum, după prima noapte pe plajă, sub ploaie şi vînt, urmată de dimineaţa ocolului insulei ar urma conştientizarea condamnării. Condamnarea la singurătatea izolării de civilizaţie. Condamnarea ne-singurătăţii în compania unui partener nesuferit. Mai este un aspect al condamnării - ambii sunt consumatori de putere şi de atenţie, reticenţi în a le acorda.
3. Scenariul indian
